- CREAȚIE - Tăticul meu (nu) e la război...

    Tăticul meu (nu) e la război...


     Am dat întâmplător pe YouTube de cântecul "Tăticul meu" cântat de Teodor Negara, nevrând mi-au dat lacrimile pentru că am şi eu o căciulă şi o muscă pe ea în această privinţă. Nu, tatăl meu nu a fost dus niciodată la război, doar că s-a dus...şi bun dus a rămas.

     M-au tulburat versurile:"Dar tata-i dus de multă vreme şi-l aştept mereu; Şi n-a venit înapoi, tăticul meu; Şi mama plânge în năframă, de-atunci mereu şi din durerea ei de mamă am crescut şi eu; Să vină tata şi să vadă, câte am făcut".


     Audiind acest cântec care mi-a reamintit ceea ce mereu am încercat să uit, să neg şi să iau în glumă, mă întrebam: am "dreptul" să plâng când îl ascult? Am "dreptul" precum îl au copiii pentru taţii cărora e scris cântecul? Taţi  care au dat dovadă de bărbăţie, de curaj, care au devenit eroi. De ce am încercat atâta timp să mă ascund de realitate şi de ce mi-e ruşine mie de fuga lui, pecând acest fapt i-a pătat lui obrazul, nu mie?

     Sunt oare mai "bătuţi" de soartă copiii care îşi au taţii morţi dintr-un motiv sau altul, decât cei care au fost abandonaţi? Nu, nu neg enorma durere şi suferinţă care nu poate fi alinată, suferinţă ce o simt copiii care îşi au taţii morţi, în nici un caz. Eu doar vreau să zic că mai sunt copii (mari sau mici), care suferă şi ei din cauza taţilor, doar că aceştia sunt în viaţă. Suferă pentru că au fost uitaţi, ignoraţi, pentru că îşi văd pe stradă părintele care nici măcar nu le atrage atenţia.
   
     Credeam că vor trece anii şi cu ei va trece şi durerea, dar dincontra, cuibul ei se tot adânceşte în sufletul meu. Nu-l vreau înapoi, e târziu deja, calea pe care a plecat au omorât-o vânturile şi ploaia, nu o va mai găsi cu siguranţă. Mi-e dor de tată, nu de tata. Mi-e dor să am un tată bun, iubitor, grijuliu, nu mi-e dor să-l revăd pe cel pe care din punct de vedere biologic îl numesc tată.

     Mi-e ruşine pentru că port genele unui laş, mi-e ruşine pentru că mi-a furat copilăria, mi-e ruşine pentru că o vedeam mereu pe mama plângând, până azi credeam că sunt eu de vină că toate acestea s-au întâmplat. Astăzi însă vreau să-i zic că îi "dăruiesc" povara pe care am purtat-o toţi aceşti ani (fie şi puţini) pe umerii mei, de azi să-şi ia el ruşinea, vina, durerea, neîncrederea în sine şi să o poarte oriunde se va duce, pentru că eu, DE AZI SUNT LIBERĂ de toate acestea. Şi să ştie, când îi vor bate bătrâneţile la geam, să nu-mi caute pragul, eu voi fi atât de tânără şi plină de viaţă, cum a fost şi el atunci când a plecat...



Anastasia Popescu

Anastasia Popescu. Un produs Blogger.