- DIN CULISE - TIMPUL - cel mai bun prieten și cel mai crunt dușman.



TIMPUL -  cel mai bun prieten și cel mai crunt dușman.

     Afurisitul ăsta de ceas, îmi socoate clipele. Cine se crede, cine i-a dat dreptul să-mi spună el când să mă trezesc, când să-mi iau micul dejun, când să iubesc, când să devin mamă, să îmbătrânesc și să mor? Mă privește amenințător, iar triumful i se citește pe ”mimica feței” rotunde, formate din ace ascuțite. Ace sau sulițe? Ah TIMPUL, cel mai bun prieten și cel mai crunt dușman.

     Aleargă acele ceasornicului nebunește înainte, într-un cerc vicios, precum o herghelie de cai sălbatici într-un țarc, iar cu cât mai mult vreau să-i îmblânzesc, cu atât mai nărăvași și mai nebuni devin. Da, timpul e un cal sălbatic, îi admiri frumusețea, măreția, splendoarea, dar totodată nu poți să nu recunoști că ești atât de minuscul și lipsit de putere în fața lui. Nu poți să te împaci cu gândul că oricât nu vei încerca, tot ce vei putea face e să-l privești.

     Și ce prieteni buni am fost cândva. Când am venit pe lume, m-a lăsat să-l cunosc, să-i calc granițele, să pășesc peste limite. Atunci când prima dată am sărutat, toate ceasurile lumii și-au oprit pendulele, secundele se încetineau, acele ceasornicului mișcau la al meu inspir - expir, iar apoi nebunește se avântau înainte, după bătaia inimii mele. Ce prieteni buni eram și atunci când de parcă ieșeam târziu din casă, dar nu întârziam la școală, atunci când mai mult decât se cuvenea stăteam cu el, dar veneam acasă la timp.

     Uneori ne mai certam cu timpul. Prea nebunește alerga când îl zăream pe un el, prea lent își mișca sulițele când eram în așteptare, când sufeream, când nu trebuiam nimănui și așteptam ca măcar cineva să-mi bată-n ușă sau să-mi tulbure tăcerea telefonului. Afurisitul, a știut mereu cum să mă pedepsească.

     Cine a inventat timpul? La ce bun i-a trebuit omenirii să-și numere clipele? Oare nu trăiau mai liniștit oamenii când nu știau de el?

     Poate timpul e o iluzie? Poate timp nu există? E doar o metodă de-a măsura distanța de la un eveniment la altul, de-a nu întârzia la serviciu, de-a ne număra anii? Timpul e veșnic, deci nu poate fi calculat, nu are limite, deci, nu există. Fiecare următoare zi, mâine va fi prezent, ziua de azi, mâine va fi ieri și tot așa în fiecare zi.

     Ce e timpul? De ce ne socoate ceasul clipele? De ce avem nevoie de ceas? Unde-i aleargă acele? De ce rupe prietenia cu noi? Oare își face alți prieteni? Ah, dacă ar ști aceștia cât de crunt va fi cu ei în viitor.


Anastasia Popescu

Anastasia Popescu. Un produs Blogger.