- DIN CULISE - Noi nu realizăm cât de fericiți suntem




Noi nu realizăm 
cât de fericiți suntem


     Mergeam astăzi pe stradă, plină de gânduri chinuitoare, pot să zic, chiar disperată. Așa se întâmplă, că în viață mai avem parte și de momente mai puțin plăcute, de probleme și de griji care uneori ne dau ziua peste cap. Tot ”scotoceam” prin minte, căutam vreo soluție, mă tot văicăram și mă plângeam în sinea mea de cele întâmplate. Straniu, dar am observat o legitate a vieții mele, deja de mulți ani: atunci când mi se întâmplă să caut un răspuns, un film, o carte, semnificația unui cuvânt, o persoană, orice, mereu în cale îmi iese ceea ce caut sau ceea ce mă va aduce într-un final spre răspunsul, locația sau persoana necesară.

     Așteptam la semafor să traversez drumul, tocmai când am vrut să o fac, acesta se făcuse roșu. Când așteptam să trec drumul, spre intersecția unde eram, se apropia un bărbat. O bucată de bărbat, mai bine zis. Acesta avea amputate picioarele până sub bazin, adică nu le avea în genere, doar trunchi. În mâini ținea două sticle pe care le muta cu mâinile înainte și în care se proptea ca să se deplaseze, își ridica trunchiul, ținându-se în mâini.

      M-a îngrozit această scena, a fost de fapt ca o palmă peste obrazul meu, așa zis plin de probleme. M-am apropiat de acel domn și i-am întins niște bani. Chiar îmi era indiferent ce va face cu ei. El a ridicat ochii și a spus mulțumesc, într-o manieră în care mi-a frânt inima. Chiar și acum când scriu, îmi dau lacrimile când îmi amintesc. Un mulțumesc atât de sincer și atât de omenesc. Vai, ce rău îmi pare că nu am putut face mai multe pentru el, ce rău îmi pare.

     Nu pot trece indiferentă pe lângă asemenea oameni. Nici nu bag în seamă țiganii care cerșesc, tineri, plini de viață și apți de muncă și care te mai blesteamă dacă nu le dai nimic. Dar în acest caz, nu am putut să trec pe alături.

     După ce semaforul se făcuse verde și eu traversasem drumul, tot derulând în mintea mea acel ”mulțumesc”, mi-am dat seama: CÂT DE FERICITĂ SUNT! CÂT DE BOGATĂ SUNT, chiar dacă nu am bani. Vai, cât de mult ne plângem și cât de multe ne dorim, câți bani cheltuim pe pseudo - averi și bogății. Cum stă sub nasul nostru fericirea, iar noi o pășim și privim în zări căutând-o.

     Iată fericirea! E în noi și lângă noi. E în normalitatea, integritatea, talentul și capacitățile noastre. În cunoștințele ce le posedăm, în oamenii ce-i iubim, în visele ce avem posibilitatea să le împlinim.



Anastasia Popescu

Anastasia Popescu. Un produs Blogger.