- DIN CULISE - Cum am descoperit-o pe Maia Morgenstern




Cum am descoperit-o pe Maia Morgenstern


      Era o zi friguroasă, posomorâtă și umedă. Parcă îmi făcusem toate treburile prin casă, parcă o rezolvasem și cu serviciu, puteam răsufla liniștită. Îmi făcusem o ceașcă cu ceai fierbinte și zgribulită de frig pe canapea, cu picioarele învelite într-o plapumă, sorbeam ca prin ceață ceaiul și priveam hipnotizată, jocul luminilor din cana cu lichid fierbinte.

      Totuși de parcă mai era ceva, nu știu ce nu mă lăsa să-mi beau ceaiul liniștită. Sărisem ca friptă! Mai să vărs ceaiul peste mine! Peste o oră trebuia să fiu la ”Janka” la Filarmonica Națională ”Serghei Lunchevici”. Cu ce mă îmbrac? Unde-s biletele? Cât e ora? Ajungem în jumătate de oră? Îmi bombardasem soțul cu întrebări.

      Am scos în grabă din dulap o rochie, totuși merg la teatru nu oriunde, totuși o voi vedea pe Maia Morgenstern. Și ce dacă ea nu o să mă vadă? Oricum va fi un moment unic. Am ieșit repede din casă, am urcat în mașină și am pornit spre cea care urma cu atâta suflet să ne spună despre lagăre de concentrare, nazism și reprimări... dar despre asta mai târziu.

       Ulițele pline de mașini, lumini, oameni, ambuteiaje, forfotă. Ne-am făcut loc printre toate astea și am ajuns la Filarmonică. Pragul de la ”Serghei Lunchevici” era plin de oameni care înghețau de frig, dar nu îndrăzneau să intre. De parcă aveau nevoie de câteva minute pentru a-și lăsa grijile și nevoile, acolo, după ușa Filarmonicii, ca Morgenstern să nu le regăsească în privirile și respirațiile lor. Un fel de preludiu înainte de a pătrunde în talentul celei care în astă seară va fi ”Janka”.

     Vestiarul Filarmonicii nu reușise să ”ia în plen” prea multe paltoane, era cam răcoare în sală. Cu biletele rupte de doamna de la intrare, am pornit spre locurile noastre. Rând pe rând, citeam numerele de pe saunele de culoarea sângelui. Nu întâmplător au fost așa ”colorate”, căci sângele din vene ți-o ia razna, mai ales în așa seri ca asta. Pentru că aici, el curge mai intens, pentru că aici descoperi frumosul, nemuritorul, infinitul – ARTA.

      Ne-am așezat pe scaune, dar mai ardea lumina, cea care ne împiedica să le părăsim pe toate cele lumești și să savură în sfârșit din tot ce se numește ”Janka” și din cea care astăzi o întruchipează. Mi-am strâns gulerul paltonului, s-a stins lumina, mi s-a tăiat respirația.

       O muzică greoaie, fotografii pline de fericire, urmate de cele, pline de groază, se perindau pe un ecran de pe scenă. Apăruse o umbră, din dosul unui pian ce ”ținea în brațe” un felinar cu trei lumânări. O umbră întunecată, gârbovită, tremurândă. O mână bătrână și bolnavă, aprinse un chibrit, lumina cărui, atât de lacom o fură lumânarea de pe pian.

       E ea, marea Maia Morgenstern sau nu, să fie ”Janka”? Mmm și uite aici începi să-i savurezi talentul, când acesta o face de nerecunoscut, când pe scenă vezi nu actorul, ci personajul.

      Se așeză greoi, bătrânește într-un scaun venit din timpurile celui de-al doilea război mondial, la o masă, nici ea mai tânără. Pe masă așternută e o chestie brodată, care atât de bine completează ”tabloul”. Un ulcior de apă și un pahar. Scrisori și talent nepământesc.

      Janka întoarce capul spre spectatori și își începe monologul. În semi-întuneric, ba vorbind în șoaptă ba strigând, ba lăcrimând, ba râzând, ba pierzânduși firul poveștii... Cu un teanc de scrisori în brațe, înșirate pe masă, aruncate pe jos; o bătrână ne spune, despre calvarul prin care a trecut. Despre cum ea ca și mulți alți evrei, a fost ”aruncată” de viață, în lagăre de concentrare. Despre cum ea ca puțini alți evrei, a rămas în viață.

       Nu știu când am lăsat gulerul paltonului în pace, nu știu când încetasem să simt frigul, nu știm când am început să mă simt unicul spectator în sală. De parcă era doar ea și eu.

      Își toarnă, lăcrimând, apă în paharul de pe masă, reia povestea de acolo de unde a rămas. Îmi spune despre băieții ei, despre Bob, despre mama, tata, despre lagăr, frig, foame, mizerie, boală, despre casa ei frumoasă, despre lacul unde obișnuia să pescuiască Bob, deși, ”nu a prins pește niciodată”, râde, cu vocea plină de melancolie. Îmi spune despre sora ei Gissi, despre cum o regăsise în lagăr. Despre cum au fost băgați în vagoane: fără apă, fără hrană, fără veceu. ”Mureau oamenii și ei nici măcar nu se îndurau să-i scoată din vagoane”. Despre sârma ghimpată ce i-a însângerat sufletul, cicatricile cărui le ”pipăie” și azi. Despre cum murise Gissi.

      La una dintre sugestivele ei pauze, trag aer adânc în piept, aer rece, aer îmbibat cu talent, artistism și lacrimi. Își scoate ochelarii, și-i pune înapoi, plânge, râde, își amintește de Bob, de băieți, de Gissi, de ea. Strigă și condamnă Gestapo. Blesteamă femeile SES-iste, le condamnă și nu le înțelege.

       Preț de două ore, Maia Morgenstern, la făcut pe fiecare să se simtă unicul martor al spovedaniei sale.  Le-a tăiat tuturor respirația, i-a făcut pe toți să tacă, să lăcrimeze, să râdă, să urască împreună cu ea. De fiecare dată când vocea-i puternică străpungea întreaga sală, mi se făcea ”pielea găină”.

      Își rostise ultimele cuvinte, plecase în întunericul scenei, în bezna nedreptății, în lagărul ”de ce-urilor”.

      Se reaprinde lumina, iese ea pe scenă. De data asta Maia Morgenstern. O furtună de aplauze se năpustise peste ea. Spectatorii au aplaudat-o minute în șir, în picioare. I-au dăruit flori, au sorbit-o din priviri.
Se retrage din scenă. Lumea nu încetează să aplaunde. Revine. Se închină iarăși, cu atâta simplitate, cu atât talent și recunoștință. Pleacă

      Am ieșit din sală, am aruncat o privire vestiarului, am ieșit pe ușă, am coborât scările. În doi, iar în liniște. Amândoi, în același moment am rostit: ”Ți-a plăcut?”. M-a lăsat să răspund eu prima. Eu încă eram înlăcrimată și copleșită de istoria Jankăi. ”N-am cuvinte”, i-am zis. ”Nici eu”, spuse el.

      Ne-am urca în mașină, iar eu mă tot gândeam. Pe cât de mult realizez că am gustat din deliciosul talent al celei care a fost  „Fecioara Maria” în ”Patimile lui Hristos”, pe cea care a fost ”Matilda” în ”Cel mai iubit dintre pământeni”, cea care halucinant și-a ”oferit aurul” pentru a salva Roșia Montana.

      A fost o zi unică, o zi care nu se va memora drept una ploioasă, friguroasă și umedă, ci drept una în care, am descoperit-o pe Maia Morgenstern.



foto: arhivă personală


sursa foto: google.com

Anastasia Popescu

Anastasia Popescu. Un produs Blogger.