- DIN CULISE - EVAdare




EVAdare



   
      Mă simt, de parcă aș sta rezemată de ușa larg deschisă a unui ”balcon”... Mă simt de parcă aș sta cu spatele spre toate ”nimicurile” vieții, ce se sunt aruncate prin ”odaie”, și care încearcă disperate să-mi distragă atenția. 


     Nu-i văd și nu-i aud pe cei, care la spatele meu se ceartă, mă înjură, mă invidiază, se dau mari, deștepți, bogați... Nu vreau să-i văd și nici să-i aud! Le sunt prea deșarte gândurile, prea rătăcite mințile, ieftine aspirațiile și conceptele mucegăite, mâncate de moliile timpului și de șobolanii dușmăniei.

     Mă simt de parcă după ce-am deschis ”ușa balconului”, s-a năpustit peste mine un torent de ”aer proaspăt”, un val de luciditate și un roi de vise. 


     Adânc inspir aerul curat, de primăvară, simt mireasma florilor, aud foșnetul valurilor, iar soarele, îmi mângâie trupul pe jumătate gol, cu razele calde și aurii.


























     Au fost timpuri când am zăbovit din lipsă de curaj, când nu îndrăzneam să deschid ”fereastra”. Când vocea celor din spatele meu, era mult mai puternică, decât chemarea mea lăuntrică. 

     Au fost timpuri când vroiam să strig din durerea și tragedia mea, căci nu mă puteam găsit. Vroiam să-mi astup urechile, să stric toate ”suvenirile pline de praf”, ce erau prin ”casă”. Să sparg oglinzile, sticlele dulapurilor... Vroiam să-i facă să tacă, să fugă, să nu mă mai sperie, să mă lese în pace...


      Acum, când mi-am deschis ”geamul” știu că n-am greșit și-am înțeles că în zădar îmi era frică. Acum inspir ”aer” îmbibat cu speranțe, vise, ”lumină”. Acum știu cine sunt și ce-mi doresc.


     Mă simt, de parcă aș sta rezemată de ușa larg deschisă a unui ”balcon”... Tot ce-mi văd ochii: mă cheamă, mă ademenește, mă provoacă. În cămașa mea de noapte, albă și semitransparentă, peste care jucăuș își pictează frunzele autoportrete de umbre, am să îndrăznesc să ies în balcon, să sar peste balustradă și să nu mă mai întorc...


      Am să părăsesc această ”găoace” plină de oameni cu suflete haine, gata să te atace și să te sfâșie, dar care mai întâi lacom îți vor privi înfrângerea. Am să părăsesc această ”odaie” veche, cu miros de cărți cu pagini îngălbenite. Nu vreau să mai privesc pe geamul, de pe care se cojește vopseaua, prin sticla, zgâriată de disperarea celor ce-au încercat să ”iasă” și n-au izbutit, sticla care nu mă lasă să admir frumusețile ce mi le deschide ”balconul”.


     Am să plec, am să vă las, cu toate probleme și ipocrizia voastră, cu toate falsele voastre avuții. Plec, pentru că nu am loc în lumea voastră, pentru că stați mereu cu ”cuțitele” de-a gata, vrând să mi le înfigeți printre coaste, ca apoi să ștergeți de pe ”armele” voastre ruginite, sângele meu fierbinte.


     Mă înăbuș într-o lume hapsână, mă sufocă fățărnicia voastră, mă scoate din minți furnicarul în care trăiți, veșnica goană după lux, miile de glasuri ce vorbesc concomitent. Falsele voastre zâmbete, degradatele voastre minți, mocirla în care trăiți. Nu mai rezist! Vreau liniște! Lăsați-mă să-mi trăiesc viața, lăsați-mă să creez.


     Am să pășesc peste balustrada balconului! Fiți liniștiți: trăiesc la ”etajul I”, sunt cu picioarele pe pământ și știu să-mi dozez visele. Am să pășesc peste această blestemată balustradă, pentru că dincolo de ”balcon” e LUMEA MEA.


     Am să vă las ușile balconului deschise, poate vi se vor mai ”aerisi” mințile, poate veți încerca să priviți pe ”geamuri”. Am să vă las ușa deschisă și nu mi-e frică, pentru că nu veți îndrăzni vreodată să mă urmați.

Anastasia Popescu. Un produs Blogger.