- DIN CULISE - La ușa sufletului se descalță!

La ușa sufletului se descalță!


foto: pinterest.com
     Ai intrat în sufletul meu fără să bați la ușă, fără să te descalți pe covorul frumos aranjat în fața ei. Ai intrat în viața mea fără să mă întrebi dacă am nevoie de tine, dacă vreau să faci parte din ea, dacă pot, dacă mai simt... Ți-ai jucat gălăgios rolul pe scena sufletului meu, de multe ori privându-mă de dreptul la replică. Ai gesticulat nervos și intens, ai strigat în gura mare tot ceea ce mă bucura, dar de ce cele mai dese ori, ceea ce mă întrista.

     Ai intrat în sufletul meu fără invitație, neglijând toate regulile de etichetă, dar te-am acceptat așa cum ești. Am încercat să mă reinventez pe mine și chiar să-ți adopt stilul agresiv de a fi. Nu înțelegeam că mă trădez, nu înțelegeam că mă pierd, că mă omor, din dorință de-ați justifica prezența.  

     Tu nu știi să bați la ușă, tu nu știi să spui „Bună ziua!” atunci când intri în sufletul cuiva, iar această vulgaritate riscă să fie confundată cu familiaritate, de care poate nu am avut parte și pe care atât de însetată ți-am atribuit-o. Tu nu știi ce înseamnă „mă doare” ori îți place când cineva ți-o spune. Tu nu știi să te oprești la timp și m-ai făcut și pe mine să-mi pierd controlul. Eu, cea care a învățat din greu să spună „STOP!”, ca tu să vii și să-mi devastezi liniștea. 

    Ți-am încredințat toate visele, bucuriile, tainele, temerile și durerile mele. Am făcut-o pentru că am crezut că nu fiecare ar putea intra încălțat în sufletul meu, am crezut că sufletul o să priceapă un prefăcut și o să-l dea afară. Dar nu a fost să fie. Ți-am încredințat totul, ți-am dat pe un platou suflat cu încredere și speranță, totul din mine. Acel tot pe care ai știut cu măiestrie să îl transformi în arme, (ironic!) pe care tot eu ți le-am oferit și care acum le întorci împotriva mea.

     Ai plecat din sufletul meu, la fel cum ai intrat; fără să mă anunți. De parcă sufletul meu e o gară din care poți veni și pleca atunci când vrei tu. De parcă pe băncile din gara asta ar putea să se așeze chiar oricine, să se odihnească de propriile complexe, neajunsuri și temeri, ca mai apoi să și le ia împachetate în cutii pompoase, camuflate în cadouri și să urce în primul tren sosit. Și să plece... 

    Ai plecat din sufletul meu fără să îmi spui, fără să închizi ușa după tine, exact așa cum ai intrat. Doar că abia acum observ cât de murdare îți erau încălțările, când pe podea nimic nu a mai rămas, decât noroiul de pe ele. 

     L-am măturat! Iar ușa am zăvorât-o și pe ea am scris: „LA UȘA SUFLETULUI MEU SE DESCALȚĂ!”.


Anastasia Popescu. Un produs Blogger.