luni, 11 aprilie 2016

Nu-ți educa copilul, educă-te pe tine

Nu-ți educa copilul, educă-te pe tine

Foto: Mihaela Morozan
Maternitatea e o mare provocare, pentru mine e la fel. Sunt lucruri care mi se dau absolut natural și de la sine, dar asupra majorității dintre ele am depus sau încă depun o muncă asiduă ca să fiu o mamă mai bună, cea mai bună variantă a mea posibilă. Cum îmi educ copilul? Eu nu-l educ și nici nu am de gând s-o fac! 

Eu îi sunt alături, îl îndrum, îi arăt căile pe care poate alege să meargă, dar nu încerc să-l educ, să fac din el om, pentru că am convingerea că copiii sunt mai oameni decât noi, că au o înțelepciune nemărgintă și doar le lipsește experiența, iar noi ca părinți trebuie să le fim alături în acumularea de experiență și să contribuim la maxim ca acest proces să fie unul pe cât se poate de sigur, dar să nu-i lipsim de experineță în sine, chiar dacă e negativă, chiar dacă e dureroasă. 

Nu mă refer la căzături, în acest caz bineînțeles că o să-mi prind copilul dacă o să reușesc, dar totuși dacă ochiul meu de mamă va analiza că trauma nu va fi mult prea mare, o să-l las să cadă pentru că asta va fi o lecție pentru el. Totuși mă refer mai mult la experiența emoțională a copilului și nu numai. Greșelile sunt esențiale în viața noastră, consider că sarcina părinților e să-și ajute copii cum să învețe din experinețele lor mai puțin plăcute, pentru că greșelile și traumele sunt cele mai puternice lecții de viață.

Eu am ales să mă educ pe mine. Nu îi spune copilului tău ce să facă, fă tu acel lucru și îl va face și el după tine; pentru că odraslele noastre au o nemaipomenită capacitate de a ne imita. Iar dacă tu îi ceri copilului tău un lucru anume ce presupune efort și disciplină, dar de care nu dai dovadă chiar tu, atunci nu fi nesimțit, nu cere ceea ce nu poți oferi. 

Vrem copilul tău să fie ordonat? Fii ordonat! Vrei copilul tău să își schimbe hainele când vine acasă, să ducă vasele la spălat, să le spele, să, să, să...? Fă tu aceste lucruri. Lasă-l să se implice și încurajează-l atunci când manifestă interes. 

Fiul meu s-a dovedit a fi cel mai mare profesor din viața mea. Încă continuu să fiu implicată în metamorfoza mea interioară, încă muncesc asupra mea, e o muncă asiduă, grea, dureroasă de multe ori petru că sunt nevoită să sprag limitele și stereotipurile din socitatea noastră, din modelul de parenting moștenit, dar și din capul meu. Tind să cred că dacă e mai grea, e mai importantă munca și efortul meu, pentru mine, familia mea și copilul meu. 

E greu! Pe bune e foarte greu în loc să spui „nu te uita atâta în telefon” să faci efortul de-a nu te uita atâta în telefon. E mult mai greu să încerci să nu te enervezi când ceva nu îți reușește, decât să spui „nu te enerva, încearcă să fii calm”. E greu să înveți empatia, să scapi de acel „bravo” sec și distructiv chiar (o să revin la acest subiect), să nu cerți copilul, să nu strigi la el (încă mai calc strâmb în privința asta, iar după mă simt extrem de vinovată și mi-e rușine să mă uit în cei doi ochi micuți care mă privesc cu atât înțelepciune și tristețe). Pentru că moștenim un șablon de parenting: „nu te du acolo, nu lua aceea”, „ești prost?”, „doamne, ce chiomb ești”, ”din cauza ta....”, ”nu ți-e rușine să..?”, ”doar fetițele plâng...”, ”de ce ești rău..?” aș putea să continuu lista la nesfârșit.

E greu și sper într-o bună zi să am încheiată această luptă cu mine însămi, să renasc, să trec prin acest proces de transformare și peste ani să pot spune cu inima împăcată că sunt o mamă bună.