Despre cum am înfruntat o frică sau o săptămână la Roma

Despre cum am înfruntat o frică sau o săptămână la Roma


Roma este unul dintre orașele pe care visez să le văd de când eram încă în școală și sorbeam din cărți despre Imperiul Roman. Mi-a plăcut istoria, dar am și avut o profesoară care te făcea să trăiești filele de istorie, nu doar să le parcurgi cu ochii. Deci Roma e visul meu de demult. 




Totuși de când am devenit mamă, fricile mele s-au adunat și amplificat. Nu că n-aș încerca să le cunosc și îmblânzesc, dar în unele cazuri nu te mai temi de gura leului până nu intri în ea. Așa a fost cu Roma, care mă cheamă de mult timp și spre care inima mea se pornește ca mai apoi să intervină creierul și să genereze o mulțime de motive de ce mai bine „să nu...”.
Roma? Departe! Scump! Cu copil mic? Ai înebunit? Cu avionul? Prima dată? Cu copil? Stai acasă!



În sfârșit i-am zis creierului să stea acolo în cutiuța lui și să intervină când îl rog. De exemplu când mă voi rătăci prin Roma. Suntem învățați să ignorăm ce simțim și să fim cât mai raționali, iar acum cu cea mai mare încredere o spun că avem multe de piedut din această cauză. 




Roma a fost pentru mine nu doar ruine. Roma m-a învățat într-o săptămână cât acasă aș fi învățat într-un an ori poate mai mult. Nu am mai trăit până acum o asemenea experiență și aici mă refer la faptul că nu am mai conștientizat atât de multe lucruri în așa un timp de scurt. Priveam cu gura căscată ca un copil mic la feeria de lumini de jos, eu fiind sus în avion și mă gândeam că dintr-o călătorie niciodată nu te mai întorci cea care ai plecat. Și am avut perfectă dreptate. 



Frica a fost zădarnică. Călătoria cu fiul meu de 2 ani jumate a fost superbă. Am înțeles că am un copil foarte și foarte înțelept, înțelegător, flexibil. Nu ne-a cauzat nici un disconfort nici în lungile plimbări prin centrul istoric al Romei, nici în timpul zborului ori atunci când am călătorit cu trenul sau metroul. Era atât de entuziasmat că mă uitam la el și mă gâdeam de ce mi-a fost oare mie frică?





Unde-i frica? Nu-i! Am lăsat-o la Chișinău și când m-am întors nu mai era.


Ce ține de fiul meu, pentru el am făcut câteva lucruri importante. I-am spus din timp că plecăm, la cine, cu ce, ce o să facem acolo, ce o să mâncăm (partea lui preferată). Ajunși acolo îi spuneam câte zile mai stăm. Acum știe că a văzut o clădire veche și că a mâncat pizza și înghețată, dar cel mai important că a zburat cu „avi” și a mers cu „tenu”. Cred că a fost important că am putut lega călătoria asta de lucrurile dragi lui. El e pasionat de unitățile de transport acum și îi place să mănânce gustos. El s-a simțit bine și noi alături de el. Deși prima seară a început să plângă din dorință să mergem acasă să dormim. De până acum nu a mai dormit nicăieri decât acasă. Aici ne-a salvat cartea lui preferată, tot cu ea a adormit și în avion. 





De azi îmi ascult mai des inima și dacă îmi e frică de ceva, aleg să fac acel ceva, tocmai pentru a scăpa de frică.

Ce ține de Roma. E frumoasă și aș vrea să mai revin pentru că nu am reușit să vedem tot ce am vrut. Totuși pentru mine Roma rămâne un oraș frumos de văzut, nu și de trăit. Am înțeles că nu sunt nici pedeparte gata să locuiesc într-un oraș atât de aglomerat. Cumva caut mai multă liniște, verde, natură și mai puțină lume. 



Un lucru pe care l-am mai înțeles despre mine și călătorii este că eu am nevoie să gust țara în care plec. Iar dacă pur și simplu văd obiectivele turistice, dar nu gust mâncarea locală, satisfacția mea nu e deplină. Și încă una, se pare că sunt adepta călătoriilor leneșe. Din acest motiv ca să nu mă supraobosesc de la umba și vizitat, am alterat cu statul pe malul mării călătoria noastră. Oricât de frumoasă e Roma, marea a fost partea mea preferată.






Anastasia Popescu. Un produs Blogger.