Omide

Omide
iulustrație: Rozalek Ilustrations
Trăia odată o omidă. Era o omidă ca toate altele și o chema Omide. Omida asta își ducea zilele pe un copac alături de alte zeci de omizi. Un copac ca toți copacii. Cu scoarță, rădăcini și crengi. Pe unde mai găunos, pe unde nu. Într-o zi Omide a simțit că e timpun să-și construiască un cocon, să se retragă acolo, să se caute pe sine. 

Apoi Omide a început să se gândească că poate nu e timpul potrivit, că pe copacul pe care trăiește nu e chiar așa de rău și disperată căuta urme de sevă din care să-și hrănească așteptările și speranțele. „Da, da, totul va fi bine” îi tot confirma căpetenia omizilor. „Copacul nostru la primăvara viitoare va înflori falnic, la sigur. Muncim din greu pentru asta și implementăm strategii și muncirgii și burburgii și blablagii! Uraaa, trăiască omizile și mai cu seamă căpetenia lor”. 

Toate astea o întristau pe Omide. Se simțea ruptă în două. Vroia să creadă atât de mult că la primăvara viitoare copacul ei va înflori, dar deja de atâtea primăveri a tot așteptat și sperat și plâns. Și o doare. Pentru că fără flori se stinge, devine tot mai puțin omidă și tot mai mult copac. 

Omizile foiesc încolo-încoace de dimineață. Importante zarvă mare! Sunt în misiune de salvare a copacului. „V-om strânge toate frunzele gălbejite și înnegrite de pe jos. Voi, cei din stânga o să lipiți cu clei frunzele la loc. Ăștia din dreapta o să le vopsiți în verde. Trebuie să onorăm angajamentele de onoare făcute cu mare onoare față de marele copac livrator de frunze verzi și speranțe deșarte, adică deștepte. Adică speranțe. La teabă!”.

Omide se întrista tot mai tare, până când într-una din zile s-a întrebat: „Dar ce dacă... Ce dacă... Dacă..? Dacă... copacul... e... MORT?!”. Și se sperie singură de acest gând, de aceea îl alungă repede ca pe un vis urât. „Nuuuu, n-are cum! Da! N-are cum!”. 



Într-o zi, tot plimbânduse așa plină de gânduri nici nu a observat cum plecă de pe copacul său. A privit în urmă și a încremenit de ce a văzut. Copacul ei era doborât la pământ, cu rădăcina scoasă afară, fără nici o frunză vie. Pe el mișunau omizi importante de colo încoace cu predici de salvare a copacului. La celălalt capăt, pe crengi munceau omizi la lipit și vopsit frunze demult putrede. La rădăcini câteva omizi lacome și grase se înfruptau din frunze cărnoase și fragede de care demult nu au mai văzut celelalte gânganii. 

Omide s-a oprit din respirat pentru o clipă. În acel moment a înțeles că e mort copacul. Mort de tot. Mort de mult. Mort! De la „moare”. De la „a muri”. A înțeles că nu mai există vlagă în el. Cine a făcut asta? Omizile. „Cum? Totul a fost o micniună?!”. Omide s-a simțit trădată.

A mers acasă și a început să povestească tuturor omizilor ce a văzut. Care ziceau că-i nebună, care spuneau că minte. Unele ziceau că e o trădătoare ordinară și că avea de mult de gând să-și construiască un cocon și acum doar și-a găsit un motiv. „Au mai făcut și altele așa și acuma mai trimit spre copacul nostru câte 2-3 frunze ca să-și mai scadă din vinovăție”.  Mai ziceau că Omide aspiră ca alte țicnite să devină fluture cu aripi extravagante și că asta în general e imposibil. „Prostii, tâmpenii! Apucă-te de lipit și vopsit. Pune umărul la salvat copacul. Tughevăr! Forăvăr!”. „Uraaaa!” strigase celelalte omizi ce lipeau și vopseau și se reapucară imediat de lucru. 

Omide a căutat cea mai înaltă creagă unde misiunea „Tughevăr. Forăvăr” încă nu ajunse. Și-a făcut coconul și s-a retras în el. Acolo a trecut prin durere și groază. În cocon era multă frică, pentru că nu e deloc ușor să rămâi tu, așa, omidă singură cu tine. Să vezi câte gânduri mizerabile ai și să încerci să te cureți. În acel cocon omida a murit. Era moartă, la fel ca și copacul ei. 

Într-o zi soarele încălzea copacul și cocnul inert de pe el. În interiorul lui ceva se foia, gemea și vroia să iasă afară. A rupt membrana de mătase și din el s-a ivit un fluture cu aripi fine și colorate. Un fluture de toată frumusețea. Un fluture cu inimă de omidă.

A zburat spre soare, a mirosit zeci de flori, a gustat din iarbă cu rouă și a privit de sus copacii. Apoi și-a amintit de casă. A zburat spre ea, și-a găsit coconul în care a murti și din care a renăscut. Apoi în zbor a mai cuprins cu privirea copacul și a recunoscut că nu l-a putut iubi cu adevărat niciodată. Acum era un fluture, unul care a plâns în planarea sa deasupra copacului mort. Omizile au zis că plouă și că e un semn bun. Și Omide știa că e un semn bun. Bun pentru ea. 




iulustrații: Rozalek Illustrations

Anastasia Popescu. Un produs Blogger.