Pregătiri de plecare cu fluturi în stomac


foto: pinterest.com
Fluturii îmi umplu stomacul când mă uit în calendar, când mă despart de un lucru drag sau care m-a slujit o vreme bună. Zilele trecute înainte de-a îmi lua rămas bun de la bicicleta mea, am pus mâna pe ea și mi-am amintit cu emoție și căldură cum am cumpărat-o împreună cu mama. După ce-am ieșit din magazin, mama urcase pe bicicletă să-mi arate că merge bine și abia apoi ne-am dat seama că e cu ghidonul întors. Stăteam la o parte și râdeam cu încântarea unui copil „Ia ce poate mama!”.


La început, când lucrurile rând pe rând plecau din viața mea, am simțit cum viața mea se destramă. De parcă ar fi fost un puzzle care acum se dezmembra bucată cu bucată. Pierdeam controlul, pământul mi se ducea de sub picioare. Salutare cunoscutele mele accese de panică! O lecție pe măsură pentru un om cu tendința de-a controla totul. Mulțumesc viață!

După o perioadă de frică și panică necontrolată pe care o luam peste tot cu mine și care trăia fidelă între coșul pieptului și stomac, a venit împăcarea. Una generată de realizarea unei alegi conștiente și de toate acele motive care m-au făcut să iau această decizie împreună cu partenerul meu de viață. 

Apoi au venit fluturii...

M-au năpădit fluturii când am cumpărat valizele pentru plecare, ori aseară când îl priveam pe Cosmin alergând pe la bunica prin ogradă și m-am simțit responsabilă și vinovată că îi fur acest alergat și parcul lui preferat și oamenii care îi sunt dragi. Mă liniștește doar speranța că ceea ce o să-i dau merită să-i fur ceea ce-i fur. 

Acum după ce frica și panica au emigrat din mine, am rămas cu fluturii din stomac. I-am simțit ultima dată... Când? La întâlnire lungi de vară cu cel care acum e tatăl copilului meu; atunci când căutam numele meu pe lista studenților admiși la facultate; atunci când așteptat rezultatele testului de sarcină și fiecare întâlnire cu Cosmin la ecografie; când am născut, când l-am văzut pe Cosmin pentru prima dată cu ochii, că până atunci îl văzusem doar cu inima; când o așteptam pe ilustratoarea primei mele cărți pentru copii și atunci când am văzut primele ilustrații... Și dacă stau să mă gândesc, fluturii ăștia mi-au prevestit mereu ceva bun și frumos. Acum de ce nu i-aș crede?

E plăcut să-i simți. Știi că ești vie dacă-i ai în tine. Deși în față e un mare necunoscut și o mare incertitudine (de fapt cum a și fost de fiecare dată), fluturii ăștia sunt minunați. Când am fluturi simt că trăiesc eu viața, nu ea pe mine. Simt că decid și îmi asum ceva.

Mai știu că dacă vrei să pui ceva nou pe policioarele vieții tale, iar ele sunt pline deja, asta înseamnă că trebuie să te desparți de ce-i vechi și inutil, chiar dacă ai un anumit atașament emoțional de acel ceva. Altfel unde să pui ce-i nou? Tristețea e firească și normală. Dar poți decide să onorezi tot ceea ce a fost și să-ți iei rămas bun de la toate. Și atunci tristețea se transformă în dor și dragoste și recunoștință. Desigur, poți lăsa și totul așa cum este. Tu decizi. Și tu îți asumi. Eu îmi asum fluturii. Și îi iubesc.

A.P.

Anastasia Popescu. Un produs Blogger.