Pur și simplu despre moarte...

Pur și simplu despre moarte...

foto: pinterest.com
Îmi amintesc în o carte de-alui Osho citisem că n-ai de ce să te întrebi pentru cine bat clopotele, ele mereu bat pentru tine. Când moare cineva pe care îl cunoști, simți că mori și tu. Atunci înțelegi că moartea e ceea ce se întâmplă cu oamenii reali, cu oamenii de lângă tine, nu doar la știri și în țări îndepărtare. Atunci îți conștientizezi propria moarte. Când se stinge din viață cineva tânăr, frumos, bun, luminos (după percepțiile tale) înțelegi că niciodată nu știi când îți vine rândul și ție. Înțelegi că mor nu doar bătrânii. Când se îmbolnăvește grav sau moare copilul cuiva, frica te ia și mai tare de spate, pentru că ai copii.


Cineva moare, tu încă trăiești. Și inevitabil te întrebi „de ce?”. De ce a murit, de ce trăiești, pentru ce trăiești? Dacă ai fi murit tu? Dacă mori mâine? Dacă mori peste un an, ce faci în anul ăsta? Câtă viață ai în viață și cât din viața asta ai stat mai mult moartă decât vie, mai mult absentă decât trează și conștientă de ce ți se întâmplă și de alegerile pe care le faci în fiecare zi, în fiecare clipă?

Moartea străină ne sperie și mă sperie. Moartea mă sperie, dar tot ea uneori îmi pare soluția. Moartea mă trezește uneori la viață. Eu de luni bune sunt pe autopilot, oare nu e o formă a morții și asta? Dar poate una cu cale de întoarcere. Moartea altuia, vroiam să scriu „străină”, dar moarte nu-i străină niciodată, ea e a noastră, a tuturor. Păi moartea altuia mă tulbură și mă doare, pentru că o simt și în mine. 


În altă și tot aceeași ordine de idei: la geamul casei noastre stă un copac nemaipomenit de frumos, pentru care am o admirație aparte. E toamnă și din el în fiecare clipă se scutură câte o frunză, două, trei, zece. Cade cu atâta pace și liniște, se lasă purtată de vânt și apoi se așează cuminte la poalele copacului. Eu privesc cu nesaț această moarte. E atât de frumoasă. O iubesc și mă doare pentru că copacul ăsta există și în mine. Acolo tot au fost toamne de zeci de ori. Au murit iubiri, amintiri, prietenii și am murit eu cea veche ca să fac loc eu celei noi și asta doare. M-am destrămat așa, ață cu ață, m-am scuturat frunză cu frunză, ca să mă țes din nou, ca să aștept cuminte și pustiită o nouă primăvară. Moartea a fost prezentă mereu în mine și lângă mine.

Și cei pentru care primăvara nu mai vine? Dar poate vine? Pentru că toate-s cicluri necontenite. Dar ce dacă moartea e frumoasă, eliberatoarea, ușoară, plină de lumină? Dar ce dacă tot ce știm despre ea e doar tot ce ne-a șoptit frica de necunoscut? Dar ce dacă sfârșitul e mereu un nou început, fie și sub alte forme, necunoscute și inexplicabile poate încă? Ce dacă moartea e ca o mamă care te strânge în brațe și în sfârșit îți alină toate durerile, pentru că în brațele ei durere nu mai există? Poate dincolo e lumină, pace, liniște, poate dincolo ești ușoară ca un puf de păpădie care pur și simplu plutește în vânt? 


foto: pinterest.com

Anastasia Popescu. Un produs Blogger.