miercuri, 27 iunie 2018

Te rog mamă, rămâi!


Te rog mamă, rămâi! 

Foto: pinterest.com

Mamă. E atât de grea ziua și mai ales noaptea când pleci. E atât de mare durerea, dezamăgirea și tristețea din pieptul meu. E mai mare decât mine, mamă. Mai mare decât casa, decât țara noastră și decât țara unde pleci. Mai mare decât lumea întreagă. Când tu pleci de lângă mine mamă, nimic nu mă mai bucură, nimic nu mai e frumos sau gustos, vesel sau plăcut. Uneori stau lipită de perete câteva zile și plâng. Nu mănânc, nu mă duc la școală, nici măcar nu mă urc în pat ca să dorm. Adorm acolo, tot lângă perete, ca să simt măcar pe cineva în spatele meu. Să știu că am de ce mă sprijini.


De fiecare dată sper mamă, că atunci când te implor, te rog, îți scriu și te sun încontinuu până când telefonul tău nu mai poate fi sunat, tot sper că de data asta te vei întoarce. Îți promit că o să fiu cel mai exemplar copil, îți spun că nu am nevoie de nimic pe lumea asta, nici haine, nici telefoane, nici jucării. Te vreau pe tine acasă, mamă. Tu îmi spui că trebuie să pleci, că nu poți să rămâi, că ne trebuie bani... Dar mie îmi trebuiești tu, mamă. Nu-mi trebuie bani. 

Plâng și te implor cu cele mai grele cuvinte pe care le găsesc, să stai lângă mine, să rămâi. Te rog mamă, vreau să vin acasă și tu să-mi deschizi ușa, vreau să gust din mâncarea pe care o faci tu pentru mine, vreau să fii lângă mine de ziua mea ca să te pot cuprinde plină de recunoștință că mi-ai dat viață. Te rog mamă, rămâi! 

De fiecare dată sper că așa sunând și implorând, într-o zi o să cobori din autobuzul care te duce departe și o să spui „Da mama cioarei de bani și de străinătate, rămân acasă!”. Cât de fericită aș fi! M-aș simți și eu a cuiva mamă, aș simți că aparțin. Că am la cine trage și unde, că are cine mă proteja de rele. Atât de multe ori am visat închizând ochii, că eu sta plângând lângă peretele meu care m-a sprijinit de-atâtea ori, iar tu deschizi ușa și intri în casă; mă cuprinzi și aici dorul și durerea mea iau sfârșit.

Cât de pustiu e fără tine, mamă. Îți cuprind hainele și plâng. Ele miros a tine și eu nu vreau să uit acest miros. Când seara mă culc în pat, alături de mine întind o rochie de-a ta și îmi închipui că mă culc pe „brațul” tău cald care acum e departe. 

Dimineața mă duc la școală. Încui ușa. Vin acasă, o descui. Acasă nu e nimeni. Doar rochia ta care mă așteaptă. Dacă m-aș îmbrăca în ea, oare m-aș face dintr-o dată mare ca să nu-mi mai fie dor de tine? Ca să fiu și eu mamă și să-mi strâng la piept puiul meu și pentru toate dățile câte tu nu m-ai strâns.

Oare o să mai fie loc între noi vreodată de altceva decât pentru durere, dor, lacrimi și furie? Sunt furioasă de multe ori pe tine mamă. Uneori îți arunc rochia în dulap și trântesc ușa după ea. „Du-te!” îi strig bucății de pânză. „Să nu te mai văd!”. Apoi răbufnesc în plâns, o scot din nou și o cuprind și mă doare căci și ea cu fiecare zi miroase tot mai puțin a tine, mamă.